psih. Cristina Enescu

Exista foarte multe carti, articole despre parenting, exista diferite teorii de parenting, fiecare cu adeptii ei. Nu m-am identificat, de-a lungul timpului, cu nici una din teoriile de parenting la moda, ci am considerat ca pentru noi va fi educatia bunului simt. O data ce am devenit parinte, tot ceea ce citisem, invatasem, cunosteam despre meseria de parinte si despre educatia copilului au devenit chestiuni personale, pentru ca venise momentul sa practic ce predicam.

Relatia cu copilul, din punctul meu de vedere, trebuie bazata pe respect reciproc. Respect nevoile copilului meu, dar imi respect si propriile mele nevoi. In relatia parinte – copil este important sa fim noi insine, sa nu disimulam, deorece copilul va vedea in timp discrepantele, va sesiza dualitatea noastra si nu va mai sti la ce sa se raporteze.

Din literatura de specialitate cel mai mult mi-a placut punctul de vedere al Magdei Gerber, care sustine educatia cu respect.

Respectul in relatia cu copilul este mai mult decat formule de politete, adica nu se refera la: “te rog” si “multumesc”; inseamna acceptarea sentimentelor (orice fel de sentimente), comportament respectos fata de persoana copilului, inseamna asumarea de catre adult a refuzului, dar nu inseamna ca trebuie sa faci absolut tot ce vrea copilul, cand vrea copilul. Respectul vine la pachet cu limite de ambele parti, cu stabilirea unor limite clare pentru copil. Cand vorbim despre respect in relatia cu copilul, cu siguranta, vorbim si despre comunicare asertiva (voi detalia acest tip de comunicare intr-un articol viitor).

Imaginati-va urmatorul scenariu (pe care nu toti parintii trebuie sa si-l imagineze pentru ca il traiesc): sunteti cu un copil mic care incepe sa urle ca vrea ceva, face ceea ce unii numesc “crize” sau “tantrum”; oricum l-am numi, copilul urla, se tranteste pe jos, inevitabil apar privirile din jur, fie cele intelegatoare, fie cele dezaprobatoare. Simtiti presiunea exteriora, dar si interioara de a linisti acel copil, sa il faceti sa taca cat mai repede. Cum? Il distragem, il scoatem din acel context, ii spunem sa taca, il certam, ii facem promisiuni?

Imaginati-va scenariul doi: sunteti in magazin si tocmai ati vazut cel mai minunat aparat de facut bucle (sau orice alt obiect care va trebuie), ultima inovatie in domeniu, clar parul dvs. ar arata sublim… ajungeti acasa si ii spuneti sotului (ca doar nu va apucati sa va trantiti pe jos in magazin si sa cereti acel aparat). Cum va asteptati sa va raspunda sotul? Sa va distraga atentia catre alt obiect, sa va scoata din context, sa va spuna “taci, ai si asa ai prea multe!”, sa va certe, ca oricum cheltuiti prea mult, sa va faca promisiuni?

Sau va asteptati sa va spuna ceva de genul: “vad cat esti de suparata, stiu cat de mult ti-l doresti, te inteleg, dar acum nu e momentul”?

Pentru noi, adulti fiind, faptul ca ne dorim un obiect nu se transforma in drama, dar pentru un copil aceasta nevoie poate lua proportii dramatice. Ce putem face in acel moment? Vorbim copilului cu respect, ii recunoastem sentimentele. “Iti doresti acel obiect, esti suparat pentru ca nu primesti acel lucru. Vad cat esti de suparat si inteleg. Acum nu iti pot oferi acel obiect, dar inteleg ca esti suparat”. Insotim copilul in emotie si in frustrare. Cat? Atata timp cat e nevoie.

Ce critica am primit de la parinti pentru aceasta abordare? “Cine are timp pentru asa ceva”, “nu am atata rabdare, energie sa fac asta de fiecare data”.

Ce invata din acest mod de adresare copilul? Invata ca sentimentele lui sunt vazute, intelese si acceptate, ca este bine sa isi exprime sentimentele si nevoile, invata limitele si sa negocieze cu frustrarea. Cu timpul, pe masura ce va creste, ii va fi usor sa identifice sentimente si emotii, atat la el cat si la cei din jur. Prin faptul ca abordam cu respect si intelegere trairile copilului, acesta se simte continut si, in timp, va putea auto-contine sentimentele indiferent cat de puternice ar fi ele.

Asa cum noi ne asteptam sa fim tratati cu respect si intelegere de catre cei din jur, aceeasi asteptare o au si copiii, indiferent de varsta. Faceti un exercitiu de imaginatie: fiind foarte suparati, cum v-ati simti daca cei din jur v-ar ignora, sau cand plangeti vi s-ar spune “taci!”? Aceasta frustrare este si mai greu de gestionat de catre un copil care inca nu are abilitatile lingvistice de a comunica ce simte, sau care inca nu a invatat sa comunice ce simte, si cu atat mai dureros este cand nu este lasat sa isi manifeste aceste emotii si sentimente.

Raportarea la un copil cu respect nu inseamna sa ii facem pe plac tot timpul ca sa nu ii ranim sentimentele!, inseamna sa avem incredere in copil ca poate face fata raspunsului nostru si propriilor emotii si sentimente provocate de frustrare.Asa cum scriam intr-un articol mai vechi, nu exista sentimente negative sau pozitive, exista doar sentimente, iar fiecare la randul lui este normal in functie de situatie. Gasiti articolul aici.

Primul pas in a trata un copil cu respect este sa invatam sa ne respectam pe noi insine.

Cu respect,
Cristina Enescu, psihoterapeut

Menu