Te invit să pornim împreună într-un demers nou, consistent pentru angajamentul și claritatea decizională a personalului tău: Corporate Employee Responsibility (CER™ by IPSI)

Consider că acest concept este extraordinar de util .

CER = personal împlinit și conștient

CER = performanță ridicată

CER = responsabilitate a rezultatelor.

Îți lansez această provocare în calitate de inovator, antreprenor, leader și fost corporatist – actualmente colaborator extern corporatist. Nu ne cunoaștem încă, astfel că mă simt datoare să îți spun lucrurile relevante despre mine, pentru a-ți transmite puțin din angajamentul meu vocațional în profesie.

Întreaga activitate profesională, alături de practica proprie și de dezvoltarea personală în psihanaliză au constituit fundamentele unei experiențe consistente, lucrând în instituţii din domeniul medical și bancar, unde am petrecut peste 16 ani de activitate profesională.

După acești ani în care am avut privilegiul de a fi interacționat, format, ascultat peste 500 de oameni anual, prin interacțiuni directe, training, coaching sau ateliere, am ales să mă ocup de cei din jur încă mai aprofundat, mergând la sursă, pentru a le fi alături în cel mai util drum pe care îl poate face fiecare individ: către sine.

Practica terapeutică presupune deseori abordare grupală, evaluare și consiliere psihologice de cuplu sau familie ori individuală. Știu că a excela în ceea ce faci nu poate fi rezultatul celorlalți, al contextelor de viață, al întâmplării. Am considerat faptul că fiecare individ este unic o axiomă. Sunt recunoscătoare pentru faptul că ani de zile am absorbit precum un burete educație informală bazată pe principii corecte: încrederea în potențialul individual, meritocrație, egalitarism și cooperare, responsabilitate, autodepășire.

Pentru companiile interesate oferim abonamente customizate, conforme cu aceste principii.

Eu știu că, oricine ai fi și orice ai face, cu siguranță faci alegerea perfectă conform cu propria harta cognitivă și că TU ești cea mai bună versiune a ta, așa că… nu-ți (l)ipsi!

psih. Irina Vătășescu-Balcan

entrepreneur & manager

Psih. Cristina Enescu

Sunt foarte multe studii care confirmă lucruri ştiute, aş putea spune chiar de bun simţ. Acest studiu este despre faptul că persoanele care trăiesc mai aproape de natură, de păsări, de verdeaţă, sunt mult mai puţin deprimate sau fac mai puţine atacuri de panică. Cel mai mult mi-a plăcut că au analizat şi momentul din zi în care este mai benefic să se uite la păsări şi numărul de păsări necesar ca să nu mai fie deprimat. După-amiaza e bine să ne uităm la păsări şi să petrecem timp în natură.

Dar, lăsând glumă la o parte, privitul păsărilor este un exerciţiu excelent de mindfulness. Meditaţia ne ajută oricând, iar să ne oferim câteva minute în fiecare zi pentru a medita este dovedit că ne ajută.

Câteva exerciţii foarte uşoare de “mindfulness”, adică trăirea conştientă a momentului prezent, ne ajută să ne simţim mai bine în fiecare zi şi să reducem depresia, anxietatea etc.

1. Respiraţia conştientă – aceasta este cea mai uşoară formă de meditaţie – se poate face oricând , oriunde. Tot ce trebuie să facem este să stăm liniştiţi şi să ne concentrăm pe respiraţie pentru un minut. Inspirăm pe nas, expirăm pe gură, cam câte 6 secunde. Ne concentrăm întreaga atenţie pe respiraţie, fără a ne gândi la nimic.
2. Observarea conştientă: să ne bucurăm de natură sau de spaţiul înconjurător. Alegem un obiect din jurul nostru şi îl analizăm pentru un minut sau două. Nu e nevoie să facem nimic, doar să observăm. Poate fi orice, inclusive păsările sau norii de pe cer.
3. Ascultarea conştientă – ascultă o melodie pe care n-ai mai ascultat-o de mult, doar ascultă fără să judeci fără să gândeşti, fii atent la fiecare sunet. Eu prefer să ascult sunetele din natură.

Studiu: Watching birds near your home is good for your mental health

Deși în zilele noastre psihologul (cum deseori este numit și psihoterapeutul și psihiatrul) este un specialist pe care este bine să îl frecventezi cel puțin în câteva situații importante din viață, fără a avea probleme majore, în România acest domeniu abia acum începe să își contureze beneficiile și să fie căutat de către persoanele care doresc prevenție și sanogeneză. Până nu demult, persoanele care mergeau la psiholog erau stigmatizate, pentru a nu părea că se asociază cu boala mintală sau cu incapacitatea de a rezolva propriile probleme.

Am devenit o generație high-tech, preponderent activi în mediul online, în detrimentul relațiilor interumane care s-au modificat major, discuția cu un specialist reprezentând o nevoie firească a omului contemporan sănătos mintal, care își rezolvă majoritatea sarcinilor vieții cu foarte mici dificultăți. Simțim nevoia de a ne înțelege anumite porniri așa zise instinctuale, să ne găsim timp pentru a ne observa cu atenție pentru a avea o perspectivă clară asupra viitorului, pe care să îl putem controla prin informație și anticipație. Deseori întâlnesc, în cabinet, oameni care déjà s-au confruntat cu conflicte de viață sau dificultăți pe sarcinile vieții, fie că este vorba despre parenting, cuplu, orientare profesională, conflicte de muncă, adicții sau alte probleme punctuale. Acești oameni beneficiază de susținere prin informație, prin prelucrarea propriilor emoții într-un cadru adecvat, care nu judecă (așa cum fac deseori colegii de serviciu, prietenii sau familia căreia ne confesăm) ajungând la o înțelegere structurată, cu soluții vizibile ce stau în puterea lor, în ritmul lor și în acord cu propria analiză.

Am întâlnit persoane care nu puteau spune familiei că vizitează un specialist, sau colegilor de birou, pentru că fie au observat cum alți colegi au fost marginalizați, fie au simțit o apăsare și teama că vor fi bombardați cu întrebări de genul : ”dar de ce mergi ?”, adresate pe un ton care spune, de fapt, în metalimbaj : ”dar ce ți s-a întâmplat așa grav de ai ajuns până acolo?”. Realitatea este că majoritatea ne-am gândit măcar o dată în viață : ”oare dacă aș merge la psiholog, în ce fel m-ar ajuta ?”, pentru că suntem ființe umane și avem o dezvoltare sănătoasă, adecvată, care ne permite să explorăm permanent noi modalități inteligente de a fi mai buni, de a ne fi mai ușor, de a nu resimți atât de multă frustrare sau oboseală etc. Realitatea rămâne aceeași : măcar o oră pe săptămână cu un specialist format adecvat îți câștigă multe alte ore în săptămâna respectivă, pentru că te implici diferit în viața ta, devii mai prezent, mai conștient de limitele dar și de potențialul tău, pe care îl valorifici din ce în ce mai mult.

Psihoterapia ar trebui să aibă, ca rezultat secundar nelipsit, creșterea bunăstării, a conștientizării momentelor de bucurie din viața ta, îmbunătățirea sănătății. Asta se și întâmplă în majoritatea cazurilor (nu mă crede pe cuvânt, verifică studiile de specialitate care includ un număr extraordinar de mare de subiecți, nu doar pacienții unui singur specialist).

Beneficiile psihoterapiei sunt maxime atât în cazul dezvoltării personale și a sanogenezei cât și în cazul tulburărilor mintale, prin :

îmbunătățirea controlului asupra propriei vieți, creșterea capacității de autoevaluare și percepție adecvată a realității, cu efecte asupra îmbunătățirii calității timpului, a sănătății, a relației de cuplu, a relației parentale (în ambele sensuri), a relațiilor sociale etc. Acest lucru se întâmplă atât pentru persoanele perfect sănătoase mintal, care doresc să ducă o viață conștientă, pe care să o trăiască deplin, nu care să îi trăiască, cât și pentru persoanele déjà afectate de o tulburare instalată în urma unor evenimente de viață mai solicitante
scăderea stresului asociat sarcinilor de zi cu zi și ale vieții în general. Implicit, se remit simptomele asociate multor afecțiuni, prin scăderea anxietății care generează procese de autoapărare (așa cum febra indică lupta organismului cu o infecție, la fel se întâmplă cu toate afecțiunile somatoforme)
tratează toate tipurile de tulburări mintale, în completarea tratamentului psihiatric

Revenind la subiectul nostru, se face simțită nevoia unei diferențieri între diferitele demersuri terapeutice pe care o persoană le poate accesa, întrucât nu este cunoscut modul în care se formează un psiholog, psiholog clinician, psihoterapeut, consilier psihologic. Le voi descrie succint, urmărind același cadru de prezentare pentru claritate :

Psiholog – absolvent al unei facultăți de Psihologie. Fără alte examene sau cursuri, el poate lucra în domenii care implică studiul și corelarea comportamentului uman, a personalității umane, a proceselor psihice implicate în diferite activități. Ex. recrutarea de personal.
Psiholog clinician – absolvent al unei facultăți de psihologie care s-a înscris ca practician la Colegiul Psihologilor din România, prin interviu, și care lucrează sub supervizare (prima treaptă) și parcurge cursuri de formare complementară în psihologie clinică. După încheierea supervizării, el devine autonom după ce susține un nou interviu de prezentare de cazuri. După un interval de timp relevant și după ce face dovada altor cazuri lucrate, devine specialist. Ce poate face un psiholog clinician : este singurul specialist care are dreptul legal de a aplica teste de evaluare pentru a măsura diferitele procese psihice și competențe mintale ale individului. Deși este singurul specialist care poate aplica măsurători omologate privind atenția, inteligența, personalitatea etc, el are și competențe de consiliere și intervenție. Psihologul clinician poate lucra în calitate de angajat al unui furnizor de servicii privind sănătatea umană sau își poate desfășura activitatea în propriul cabinet. Deseori colaborează cu medicul psihiatru pentru a-i oferi acestuia suport în diagnostic, prin evaluarea concretă a individului și măsurarea aspectelor solicitate de către medic.
Consilier psihologic – absolvent al unei facultăți de psihologie, științele educației, medicină, care a parcurs cursuri complementare aprofundate de formare în consiliere psihologică. Consilierul psihologic poate lucra în cabinet sau ca angajat, operând pe aceleași principii ca și un psihoterapeut, însă doar prin acces la conștient. Cu alte cuvinte, nu intervine în procesele neconștiente ale clientului său, pe care nu le accesează și care nu reprezintă miza unui tratament. El despovărează clientul prin ventilație și consiliere punctuală.
Psihoterapeut – idem ca la consilierul psihologic. Diferențe :
psihoterapeutul a parcurs formare complementară suplimentară modulului de consilliere, pe care formarea sa îl include,
prelucrează și elemente de neconștient, pe care le accesează în cadrul ședințelor de terapie
coleborează cu medicul psihiatru, atunci când situația o impune, el putând lucra atât terapie de prevenție cât și pentru tratament
sunt foarte multe metode de psihoterapie, diferența dintre diferitele metode fiind puțin semnificativă la nivelul pacientului. Totuși, sunt foarte multe persoane care doresc să știe care este formarea terapeutului înainte de a alege serviciile sale, preferând mai mult o tehnică de abordare față de celelalte. În esență, rezultatul ar trebui să fie același : psihoclaritatea care să genereze sănătate umană, nu doar mintală, bunăstare emoțională, financiară, materială, de cuplu și familie, indiferent de motivul pentru care a început terapia. Exemple de tipuri de psihoterapie : experiențială (axată pe modul în care pacientul experiențiază evenimentele din viața sa), cognitiv-comportamentală (se concentrează pe înțelegerea modului de bază în care clientul operează informațiile din viața sa), adlerianp (axată pe modul în care s-au format convingerile de bază ale individului și a felului în care interfereaza în prezent cu sarcinile vieții, sub aspectul familiei, a profesiei și a vieții sociale), psihanalitică (abordeaza individul non-directiv, oferind un spațiu de lucru bazat pe transfer terapeutic prin care pacientul se deschide, se înțelege și se dezvoltă, prelucrând intens aspecte de neconștient ce stau la baza tuturor acțiunilor sale), junghiană (ramificat din psihanaliză, metodă ce verifică prin simboluri și arhetipuri care sunt căutările inconștiente ale individului în manifestările sale) etc.

Intervenția psihologică, în general, are beneficii multiple asupra individului. Dacă îți dorești îmbunătățirea punctuală a unui aspect din viața ta, poți merge la oricare dintre specialiștii prezentați la pct. 2-4. Dacă îți dorești o îmbunătățire a mai multor aspecte, eventual conectate la structura de personalitate, alege un psiholog clinician sau un psihoterapeut. Clinicianul poate evalua adecvat și interveni iar psihoterapeutul poate prelucra aspectele ce țin de neconștient care te rețin în evoluție.

Firește, poți alege diferite programe de dezvoltare personală. Dacă preferi să te regăsești alături de persoane care caută un răspuns similar cu tine, un grup de psihoterapie te poate susține în acest demers. Astăzi foarte mulți adulți aleg chiar să studieze psihologi, ca o a doua/ treia facultate, pentru a se înțelege pe sine. Pentru a te dezvolta, eu îți recomand psihoterapie, pentru că îți oferă un cadru adecvat să te observi și să te dedici propriei persoane, să îți iei viața în propriile mâini aducând în sfera conștientă cât mai mult din procesele acum neconștiente, având astfel posibilitatea de a elimina ceea ce nu mai este necesar.

În cabinet ies la iveală frecvent decizii de viață luate de noi când eram copii, devenite deprindere care astăzi nu mai este adecvată contextului în care ne desfășurăm activitatea. Devenite deprinderi, acestea lucrează mut, fără ca noi să mai fim conștienți de ele, deranjându-ne doar când constatăm rezultatele acțiunilor noastre care nu ne satisfac pe deplin. Aceasta este, de fapt, cheia dezvoltării personale. Adecvarea la prezent prin parcurgerea trecutului și eliminarea deciziilor păguboase care îi aparțin. Revenirea la prezent.

Alegerea îți aparține. Timpul nu elimină problemele, doar le intensifică. Deciziile pe care le iei mâine ar putea fi mai atent structurate și ți-ar putea aduce rezultate vizibil mai bune. Terapia dureaza, și îmi permit să spun că acesta este un avantaj, nu un dezavantaj. Și deciziile luate fără control asupra proceselor implicate durează, așadar, tu ce alegi astăzi pentru un mâine așa cum ți-l dorești?

Copiii nu se nasc agresivi. Ei își exprimă nevoile în forma care dă cele mai rapide rezultate pentru a obține ceea ce le lipsește.

Agresivitatea la copii este, pe bună dreptate, asociată adesea cu frustrarea, sau păgubirea/privarea copilului de ceva ce el resimte că nu primește îndeajuns. Asta nu înseamnă, desigur, că părintele este vinovat, a greșit cu ceva sau nu are cale de ieșire. Interpretarea pe care o dăm acțiunilor copiilor este cel mai frecvent în   abordare adultă, omițând faptul că micuțul din fața noastră are alte filtre de interpretare, în   funcție de modul în   care și-a însușit explicarea anumitor situații. Deseori, el interpretează mici fascicole din exprimarea adulților din jurul lui ca fiind adevărate tragedii, din simplul motiv că îi lipsește informația sau că informația nu este înțeleasă pe deplin. El generalizează apoi aceste fascicole și devine din ce în ce mai greu să le identificăm și corectăm, pe măsură ce copilul crește.

Să ne amintim (A. Adler): “copilul nu este un adult în   miniatură!” Cu alte cuvinte, pentru a înțelege nevoile lui, nu trebuie să evaluăm situația cu ochii unui adult, ci să păstrăm contactul cu lumea copilului, cu evoluția lui de la o zi la alta, cu informațiile care îi lipsesc și să îl susținem să își aducă o contribuție proprie la activitățile familiei, din care să rezulte un beneficiu clar: a conta pentru ceilalți.

Abordarea agresivității la copiii de 6-12 ani se face după ce se identifică destul de clar contextul în   care apar aceste manifestări, durata, intensitatea, persoanele față de care se manifestă acest comportament. La ce stimuli copilul încetează, pentru cât timp, acest comportament? La fel ca majoritatea problematicilor Parentingului, soluția nu este acțiunea unică de a înlătura un simptom, ci structurarea unei relații pe principii care să treacă testul vremii și să îl ajute pe copil să își structureze resurse interne pentru a face față viitoarelor solicitări ale vieții, într-un mod armonios și care să îi aducă beneficii.

Firește, copiii pot avea reacții agresive și cand suntem la cumpărături, dacă nu primesc o ciocolată, iar asta nu înseamnă că o va primi în   urma acestui comportament. Să nu uităm, însă, că până să ajungem la aceste reacții în   fata ciocolatei, el si-a exersat deja agresivitatea în   fața părintelui și, cel mai probabil, a primit ceea ce îi lipsea pe moment, însă nu și ceea ce îi lipseste în   mod esențial. De aici și generalizarea comportamentului lui în   orice situatie în   care nu primește ceea ce solicita sau îi lipseste.

 Comportamentul agresiv la copiii mici – informații utile pentru identificarea problemei

1. Reacțiile copilului – cât de des este agresiv, în decursul unei zile, cât durează, care este răspunsul care îl liniștește?
   1. copilul este agresiv prin țipete, vorbește tare, nu îi lasă pe ceilalți să vorbească și se liniștește când i se atrage atenția însă pentru puțin timp – în acest caz copilul tău nu simte că i se acordă atenția dorită, că este important, vizibil, prezent și recunoscut de cei din jur. Soluția este să îi arăți că îl asculți, nu doar că îl auzi, să dai semnificație relației și schimbului de idei, de a i se spune calm, fără agresivitate, că îl asculți și îi acorzi atenția ta.
   2. copilul este agresiv verbal și plânge când nu obține ceea ce-și dorește, vrea să conducă, minte, nu ascultă – este posibil să fi intrat într-o luptă pentru obținerea puterii. Este conștient de inteligența sa și nu se poate subordona, căutând să își expună puterea. Soluția optimă pentru a combate comportamentul agresiv este, în acest caz, să îl implici activ pe copil în sarcini rezonabile vârstei și contextului, pentru a aduce o contribuție familiei sau sieși prin inteligența sa. Astfel, va folosi puterea inteligenței sale pentru a contribui, nu pentru a lupta.
   3. copilul este violent, în urma agresivitatii verbale, loveste, tranteste, se opreste doar cand fac un alt copil sa planga sau cand adultul este ranit intr-un fel sau altul din atitudinea sa, în   cautare permanenta de razbunare. în   acest caz, e posibil sa sufere și cel mai bun răspuns la acest comportament este sa fii atent cand nu se descurca și sa îl sustii, sa îl ajuti sa se simta ocrotit, aparat, inclus, și sa îl orientezi catre a face bine celor care au nevoie de ajutorul lui.
2. Reacțiile tale – ce simți când copilul are un comportament agresiv?
   1. Dacă te simți enervat/ iritat, cel mai probabil ți-a fost solicitată atenția peste măsura pe care tu o consideri rezonabilă – reține : măsura e a lui și se modifică în timp, pe măsură ce crește;
   2. Frustrare, îți este pusă sub semnul întrebării autoritatea – cel mai probabil s-a dus o luptă de putere;
   3. Dacă te numeri printre acei părinți care se simt răniți, personal, în urma reacțiilor copilului tău, este posibil ca el să caute o cale de răzbunare în   urma unei suferințe. De cele mai multe ori motivul suferinței lui nu este vizibil, camuflând cu succes ceea ce îl doare și întorcând suferința spre ceilalți.

 Concentrează-te pe aspectele pozitive, nu doar pe furia și agresivitatea copilului

Fiecare relație părinte-copil este unică. Cel mai potrivit pentru a avea grijă de copilul tău ești tu, așadar înarmează-te cu răbdare și cu multă informație. Fii cald și ferm cu copilul tău și scoate autoritatea din abordarea copilului de zi cu zi. Copilul învață de la tine cum se gestionează emoțiile negative, frustrările, luptele de putere, agresivitatea. Felul în care te comporti, nu doar cu el ci și cu ceilalti, va sădi în   el reacții proprii, în timp.

Abordarea adecvata este cea a întregului, care este mai mare decât suma părților. Nu aborda comportamentul  agresiv ci copilul ca întreg, nu te concentra pe lucrurile negative, ci pe cele pozitive și echilibrate, nu îi oferi iubirea ta condiționat de atitudinea lui, ci în   mod necondiționat, găsește soluții împreună cu copilul, fără a acționa asupra lui.

• Informează-te, pe cât posibil, discutând cu un consilier/ psiholog/ psihoterapeut. Învățarea din cărți este subiectivă și știm cu toții că, atunci când citim despre simptome, avem impresia ca le avem pe toate, regăsim nuanțe din fiecare problematica și mergem la cele mai dure modalități pentru a ne trata. Discută cu acesta despre întregul context în care se formează copilul tau, ramanand deschis la perspectivele existente și cooperând împreună cu copilul în   permanență.
• Verifică anturajul familial și acordă atenție răspunsului tău în fața persoanelor agresive din jur.
• Evită pedepsele, care au un efect 100% negativ asupra copilului, orientându-l spre autoritate ci nu spre rezolvarea situațiilor de viață. Îl va conduce spre lupte de putere în loc să îi deschidă perspectiva asupra găsirii soluțiilor în sarcinile viitoare ale vieții. Înlocuiește-le cu explicarea consecințelor acțiunilor sale, pentru a-l îndruma să devină responsabil și anticipativ în viitor, iar pentru greșelile déjà făcute, găsește cu el modalități prin care să contribuie la repararea situației și gesionarea comună a consecințelor. Este vital ca el să învețe rezolvarea greșelilor, nu pedepsirea lor.
• Rămâi constructiv pentru a clădi, cărămidă cu cărămidă, o relație părinte copil sănătoasă.

Succes!

– Mergi la psiholog, serios!

– Ce treabă are psihologia cu mine? Să mergi tu, eu sunt sănătos la cap!

Poate ca ai reacționat astfel sau mai dur, dacă ți-a făcut cineva o aluzie ori ți-a spus direct ceva similar cu scenariul de mai sus. Lucrul pe care nu îl știi sau pe care nu l-ai luat în seamă este acela că poate persoana care ți-a spus aceste cuvinte, dincolo de mesajul toxic, ar fi putut să îți aducă în prim plan un univers cu totul nou. Poate dacă ai avea deschiderea să cauți partea pozitivă a scenariului ai avea de câștigat. Da, ai putea câștiga din plin!

Anatomia și fiziologia, pe care le tratează medicina prin specializările ei tratează structura, forma și funcționarea corpului fizic, precum și ale organelor din corp. În paradigma ciberneticii, acestea la un loc pot echivala cu zona hardware. Dar, așa cum ai sesizat, dincolo de corpul acesta, există un corp secund, psyche, după cum l-a denumit acum aproape 2500 de ani Platon, filozoful grec, în Republica. Iar psihicul are ca echivalent zona software.

De mai bine de 100 de ani, psihologia, prin instrumentele sale validate și prin școlile sale cu diverse metodologii oferă beneficii atât celor trimiși la psiholog de către ceilalți (cei care „au probleme”), cât și celor care merg de bună voie la cabinetul specialistului (cei care vor să performeze din ce în ce mai bine).

În aproape toate cazurile este vorba despre decepții, adică situații din trecut și prezent – ceva ce am avut și nu mai avem, ceva ce am fi vrut să avem și nu am avut – ori din viitor, atunci când căutăm să ne pregătim cât mai bine pentru a diminua potențiale decepții, pentru a fi mai adaptați, mai performanți.

Cu aceste situații vine clientul către IPSI – Centrul de coaching, psihoterapie și dezvoltare personală. Aici este întâmpinat și susținut de către un coleg, de profesie psiholog, adică de un ghid în autodescoperirea și reevaluarea propriei realități. Aici clientul, trimis ori sosit de bună voie, găsește sprijinul și înțelegerea personală de care are atâta nevoie, în maximă confidențialitate; găsește soluțiile sale în rezolvarea conflictelor din propria viață; intră într-o relație pozitivă, constructivă, de continuă îmbunătățire pe acele zone ale vieții pe care le vizează.

Te aștept, dacă îți propui să construim. La un workshop, alături de alți 5-6 participanți, sau la o ședință individuală. În orice format alegi, eu te invit la reevaluarea emoțiilor care generează gânduri… care creează reacții…, care generează situații…, care produc realități…, care îți construiesc realitatea.

Ce îți rămâne de spus și mai ales, de făcut?

Nu-ți (l)ipsi!

psih. Romulus Vătășescu-Balcan

P.S.: Organizăm lunar, la sediul nostru sau al companiei tale workshopuri cu teme constructive: comunicare, despre sine, stil de viață, succesul vieții tale, relaționarea de succes etc.

Solicită informații suplimentare pe e-mail sau telefonic.

Amintește-ți! Ce e Fericirea?

Un complex de factori, deseori furnizați de ALTcineva, sau o trăire proprie, modul tău unic de a te referi la tot ceea ce te înconjoară, o alegere proprie, independentă de context?

Dacă ar fi să îi întrebăm pe cei cu care relaționăm: ”Tu ești fericit/ă?”, care este răspunsul cel mai des auzit?

”Ar putea fi și mai bine…” – adică fericirea depinde de ceva suprarealist ce încă nu s-a întâmplat, așadar e cazul să mai aștepte puțin, sau, – fericirea există dar îi e jenă să recunoască acest lucru, cel mai adesea pe motivul acelor credințe fatidice aplicate la scară mult prea mare (dacă admit, s-ar putea să nu mai fiu fericit și mâine, ca o pedeapsă că nu am fost suficient de umil)

”Eeei, sunt fericit că am copilul, el ce mă mai scoate din supărările vieții, e sursa tuturor bucuriilor mele…” – cu alte cuvinte: ”am scos fericirea din sarcinile mele de om trăitor și mă bucur doar de ceea ce este în afara mea, copilul, cea mai apropiată versiune a mea ca ființă” (foarte păguboasă decizie internă de viață..)

”Am avut momente mai bune” – e ca și cum ai spune că ai rămas ancorat într-un anumit context pe care ți-l amintești sau nu – de cele mai multe ori e doar un fel de a spune ceva fără să îți recunoști starea în fața celuilalt, pentru a nu te simți vinovat că tu ești fericit și el nu știi sigur cum se simte

”În principiu da, dar nu știu ce înțelegi tu prin fericire…” – pe principiul: ”nu dezvolt, nu înțeleg ce vrei de la mine așa că arunc mingea la tine în teren să îmi spui tu ce înseamnă fericirea pentru tine și abia apoi mai vedem cum stau eu cu fericirea…”

Recunosti aceste raspunsuri? Ti-a raspuns vreodata cineva ca este FERICIT?

Ei bine, FERICIREA este un construct complex, 100% banal. Am fost învățați atâtea lucruri complicate încât abordăm totul pe principiul eforturilor, ajungând până în punctul în care ne blocăm mintea în gânduri legate de “ce îmi mai lipsește să fiu fericit?” și, când colo, totul e în noi.

Fericirea există, e concretă, până când noi începem să o definim: atâta timp cu familia, atâția bani în cont, acea prestanță profesională, acei prieteni, glicemia mai mică… Nu ne mai oprim!! Cum am putea fi fericiți când confundăm fericirea cu bogăția/ sănătatea/ siguranța/ iubirea? Am văzut săraci/ bolnavi/ burlaci fericiți.

Tu ce scuză ai? Când închizi ochii și îți deschizi mintea,întrebându-te onest: ce mă face pe mine fericit/ă?, răspunsul e un construct, o achiziție sau un sentiment?

Analizăm și decidem, în primii ani de viață, ce înseamnă fericirea. Copilul fiind un excelent observator decide ce este potrivit pentru el în viață, pentru a fi fericit, observând ce anume din atitudinea celorlalți îi aduce fericire. Repetă aceste contexte pentru retrăirea sentimentului definitoriu. Apoi adultul doar retrăiește contextele. Apoi contextele îi decid alegerile. Apoi omul devine context.

Mai apare o problemă: ce asociezi cu Fericirea? Ai primit bine așadar te aștepți la ceva rău? De unde crezi că vine convingerea aceasta? Cum de s-au asociat în mintea ta, de vreme ce Fericirea există, indiferent dacă o percepi sau nu? Mai apar vocile din fundal, cărora le dai valoare concretă (din motive ce trebuie evaluate punctual) care spun: ”ei, tu ești fericit pentru că nu știi ce înseamnă suferința! Nu știi prin ce pot trece oamenii… Ai avut, probabil, o viață ușoară!!”

Ce faci cu aceste păreri? Te străduiești să le justifici suferințele tale, pentru a-I face să înțeleagă că ești fericit pentru că ești puternic sau te cufunzi în rușine, gândindu-te la toate suferințele lui, de care te gândești că tu ai fost ”providențial” scutit?

Tu știi că ești fericit?

Amintește-ți!

Fericirea nu este un complex de factori, deseori furnizați de ALTcineva, ci o trăire proprie, modul tău unic de a te referi la tot ceea ce te înconjoară. Este o poziționare. Fericirea este o alegere proprie, independentă de context.

Reset la Fericire? S-ar putea sa te ignore si sa continue sa-si vada de treaba, facandu-te fericit cand mirosi o floare, cand oferi sau primesti o imbratisare, cand simti ca ti se face pielea de gaina de la frigul din camera… Ramane de vazut, insa, reține: poți fi oricând fericit!

Nu-ți (l)ipsi!

psiholog Irina Vătăşescu-Balcan

psihoterapia altfel

psih. Irina Vătăşescu-Balcan

Tu câtă grijă ai de gândurile tale?

Astăzi, mai mult ca oricând, se presupune că putem discuta fără tabuuri despre emoţii. Putem spune “m-am infuriat”, “am refuzat pentru că mi-a fost teamă”, “nu vreau să fiu ca toată lumea”, “mă simt singur/ă în doi”. Și discutăm, deseori despre aceeași problemă, situată într-un context aparent diferit, cu cei apropiați, partener, prieteni, părinți. Unde se duc aceste preocupări? Dispar? Sau se accentuează?

Tu cât de des ai grijă de gândurile tale? Cât de importante sunt ele pentru tine? Cât de bine te cunoşti? Ce schimbări ar fi utile pentru ca tu să devii mai conştient de tine însuţi, să poţi lucra cu luciditate la serviciu, fără să mai fii invadat de gânduri despre colegul de birou, despre şeful tău, despre soţul/ soţia care “iar a uitat să…” despre copilul care nu aduce suficiente rezultate bune acasă, la “sacoşa de contribuţii”…?
Psihologia astăzi abundă în practici, tehnici, pe care să le aplicăm singuri, citind în prealabil şi încercând să tratăm aceste cărţi detaliate ca fiind un manual de instrucţiuni pentru noul “device” achiziţionat, cu funcţiile: a, b, c, d…. cât mai multe şi cât mai uşor de cuantificat. Lectură. Formulă. Aplicare. Cât timp? Până ce se face “un nou studiu de către cercetătorii de la….”, care să ne spună iarăşi ce ar trebui să faci pentru tine. Cum să te exprimi ca să îţi îmbunătăţeşti performanţele, cum să fii apreciat de către ceilalţi pentru ceea ce văd EI la tine, ce ar aprecia ceilalţi la tine …
Nu asta înseamnă psihoterapie. Nu asta vă spun psihoterapeuţii. Ei nu vă spun nimic. Tac. Vă privesc, dorind ca VOI să vă puteţi privi interior. Vă observă, căutând să vă împărtăşească tacit observaţiile fără judecăţi de valoare, să vă oglindească, pentru ca voi să vă puteţi desprinde propriile idei, gânduri, sentimente. Să le treziţi în contextul mental în care au adormit şi din care acţionează tăcut şi sigur, încontinuu. Să (vă) descoperiţi. Să (vă) permiteţi să fiţi. Trecutul discutat în terapie nu vizează să retrăiţi acel moment, ci să îl conştientizaţi acolo unde îi e locul: ÎN TRECUT!

Psihoterapia nu este carte, obiect, instrucţiune. Psihoterapia este ceea ce nu se observă atunci când prindeţi aripi şi daţi valoare fiinţei voastre. Aşa cum sunteţi. În contextul propriu de viaţă. Cu totul.

Astăzi ne “avantajează” un arsenal de “facilitatori” ai existenţei noastre, o rapiditate progresivă de a rezolva nevoile existente: o casă – un credit, informaţie – internet, iubire – o relaţie pasageră, un corp sănătos – mergem la sală; nu facem gimnastică acasă, pentru că, nu-i aşa, ne este greu să respectăm un program autoimpus, ne este foame-comandăm ceva acasă, fără să mai avem un tete-a-tete, sau ieşim în oraş, sau CONSUMĂM semipreparate. Vrem să lucrăm maxim un an sau doi pe un post, dacă nu chiar mai puţin, în aceşti doi ani fiind (credem noi) megaspecializaţi pe un domeniu care de fapt este un mic segment dintr-o activitate complexă, legată de alte activităţi ale “echipei” despre care presupunem că ştim totul şi că nu presupun la fel de mult efort ca sarcinile noastre. Deviza este: “nu am timp”, pentru majoritatea dorinţelor noastre consistente, inclusiv pentru a discuta cu un psihoterapeut întrucât, la drept vorbind, ne gândim “ce mi-ar putea spune un străin despre mine ce eu să nu ştiu deja? Oricum spun toţi acelaşi lucru!”.

Unde ne grăbim? În această grabă – ce anume am înţeles cu adevărat, pe cine (ne-)am lăsat în urmă? Cum ne merge cu adevărat relaţia de cuplu în cele maxim 2 ore pe zi (cu greu adunate într-o lună) în care ne privim partenerul în ochi? Ce facem când ajungem acasă şi îl salutăm? Ne gândim cum şi unde să mai plecăm de acasă în weekend, să ne “îmbogăţim” cu încă o ieşire DIN casă? La ce ne gândim în timp ce lucrăm la serviciu? Care este cel mai des cuvânt pe care îl folosim? Unde ne doream să fim acum 5 ani? Am ajuns acolo? Dacă da – cum ne-a schimbat acest lucru şi mai important încă: ne mai dorim acest parcurs?
Închide ochii pentru 5 minute şi vizualizează-ţi ultimele 48 de ore. Notează fără reţinere ceea ce ai făcut pe o foaie, într-o coloană, motivul pentru care ai făcut lucrul respectiv în cea de-a doua şi cât de important este pentru TINE, sufleteşte, lucrul respectiv, în cea de-a treia. Gândeşte-te din nou: unde eşti acum este locul în care te regăseşti cel mai bine?
Dar cu vinovăţia, cum stai? Te “muncesc” deseori gânduri legate de “cine e vinovat” in jurul tău sau de cât de vinovat eşti tu pentru un anumit lucru? Ce crezi că se întâmplă în interior, în corpul tău, când ai aceste gânduri? Când eşti emoţionat, simţi că îţi tremură corpul? Când îţi e teamă, simţi că ţi “se taie picioarele”? Când cineva te nedreptăţeşte, simţi că nu îţi mai ajunge propriul corp să reacţionezi? Ce stă în spatele tuturor acestora dacă nu propriile gânduri, asociate fără prea mult timp la dispoziţie, etichetate şi nebăgate în seamă, lăsate să lucreze împotriva noastră, în loc de a ne servi pe noi? Ce e mai grav? Să îţi uzezi resursele interne zilnic sau să “(îţi)faci rost de timp”?
Este suficient să îţi pui câteva întrebări, în mod autentic, pentru a te lămuri că, în tot acest iureş al vieţii de zi cu zi, aşa cum este viaţa înţeleasă şi trăita, este loc de mai bine, este loc să te regăseşti pe TINE, acel izvor de resurse şi autenticitate, de raţiune şi emoţie înţeleasă şi acceptată.
Ţi-ai aloca singur 45 de minute de introspecţie pe săptămână, în care să te simţi, să îţi evaluezi sentimentele din ultima săptămână, să descoperi dacă faci ceea ce îţi place? Ţi-ai respecta acest program cu stricteţe, ştiind că astfel nu “te trăieşte viaţa”, ci “îţi trăieşti viaţa”? Sau ai prefera să te susţină o persoană dedicată, care îşi programează timpul alături de tine, care este formată/pregătită pentru a nu interfera negativ sau a te judeca, dispusă să te însoţească în universul tău, pentru a te ajuta să te poziţionezi şi să acţionezi PENTRU TINE, în tot ceea ce faci?
Încearcă următorul exerciţiu, începând de acum, în fiecare zi: alocă-ţi 20 de minute în care să lucrezi cu tine, să te simţi, să te evaluezi, să te încurajezi şi să faci toate acestea într-un spaţiu privat, fără să fii deranjat. Răspunde sincer: crezi că asta te-ar ajuta să te organizezi interior mai bine? Să devii mai bun pentru tine? Mai sigur şi mai consistent?
Dacă te grăbeşti să răspunzi că nu ai timp pentru asta, mai gândeşte-te!
“Pentru asta” înseamnă, de fapt, “pentru tine”.

Succes şi… Nu-ţi (L)ipsi!

Exista foarte multe carti, articole despre parenting, exista diferite teorii de parenting, fiecare cu adeptii ei. Nu m-am identificat, de-a lungul timpului, cu nici una din teoriile de parenting la moda, ci am considerat ca pentru noi va fi educatia bunului simt. O data ce am devenit parinte, tot ceea ce citisem, invatasem, cunosteam despre meseria de parinte si despre educatia copilului au devenit chestiuni personale, pentru ca venise momentul sa practic ce predicam.

Relatia cu copilul, din punctul meu de vedere, trebuie bazata pe respect reciproc. Respect nevoile copilului meu, dar imi respect si propriile mele nevoi. In relatia parinte – copil este important sa fim noi insine, sa nu disimulam, deorece copilul va vedea in timp discrepantele, va sesiza dualitatea noastra si nu va mai sti la ce sa se raporteze.

Din literatura de specialitate cel mai mult mi-a placut punctul de vedere al Magdei Gerber, care sustine educatia cu respect.

Respectul in relatia cu copilul este mai mult decat formule de politete, adica nu se refera la: “te rog” si “multumesc”; inseamna acceptarea sentimentelor (orice fel de sentimente), comportament respectos fata de persoana copilului, inseamna asumarea de catre adult a refuzului, dar nu inseamna ca trebuie sa faci absolut tot ce vrea copilul, cand vrea copilul. Respectul vine la pachet cu limite de ambele parti, cu stabilirea unor limite clare pentru copil. Cand vorbim despre respect in relatia cu copilul, cu siguranta, vorbim si despre comunicare asertiva (voi detalia acest tip de comunicare intr-un articol viitor).

Imaginati-va urmatorul scenariu (pe care nu toti parintii trebuie sa si-l imagineze pentru ca il traiesc): sunteti cu un copil mic care incepe sa urle ca vrea ceva, face ceea ce unii numesc “crize” sau “tantrum”; oricum l-am numi, copilul urla, se tranteste pe jos, inevitabil apar privirile din jur, fie cele intelegatoare, fie cele dezaprobatoare. Simtiti presiunea exteriora, dar si interioara de a linisti acel copil, sa il faceti sa taca cat mai repede. Cum? Il distragem, il scoatem din acel context, ii spunem sa taca, il certam, ii facem promisiuni?

Imaginati-va scenariul doi: sunteti in magazin si tocmai ati vazut cel mai minunat aparat de facut bucle (sau orice alt obiect care va trebuie), ultima inovatie in domeniu, clar parul dvs. ar arata sublim… ajungeti acasa si ii spuneti sotului (ca doar nu va apucati sa va trantiti pe jos in magazin si sa cereti acel aparat). Cum va asteptati sa va raspunda sotul? Sa va distraga atentia catre alt obiect, sa va scoata din context, sa va spuna “taci, ai si asa ai prea multe!”, sa va certe, ca oricum cheltuiti prea mult, sa va faca promisiuni?

Sau va asteptati sa va spuna ceva de genul: “vad cat esti de suparata, stiu cat de mult ti-l doresti, te inteleg, dar acum nu e momentul”?

Pentru noi, adulti fiind, faptul ca ne dorim un obiect nu se transforma in drama, dar pentru un copil aceasta nevoie poate lua proportii dramatice. Ce putem face in acel moment? Vorbim copilului cu respect, ii recunoastem sentimentele. “Iti doresti acel obiect, esti suparat pentru ca nu primesti acel lucru. Vad cat esti de suparat si inteleg. Acum nu iti pot oferi acel obiect, dar inteleg ca esti suparat”. Insotim copilul in emotie si in frustrare. Cat? Atata timp cat e nevoie.

Ce critica am primit de la parinti pentru aceasta abordare? “Cine are timp pentru asa ceva”, “nu am atata rabdare, energie sa fac asta de fiecare data”.

Ce invata din acest mod de adresare copilul? Invata ca sentimentele lui sunt vazute, intelese si acceptate, ca este bine sa isi exprime sentimentele si nevoile, invata limitele si sa negocieze cu frustrarea. Cu timpul, pe masura ce va creste, ii va fi usor sa identifice sentimente si emotii, atat la el cat si la cei din jur. Prin faptul ca abordam cu respect si intelegere trairile copilului, acesta se simte continut si, in timp, va putea auto-contine sentimentele indiferent cat de puternice ar fi ele.

Asa cum noi ne asteptam sa fim tratati cu respect si intelegere de catre cei din jur, aceeasi asteptare o au si copiii, indiferent de varsta. Faceti un exercitiu de imaginatie: fiind foarte suparati, cum v-ati simti daca cei din jur v-ar ignora, sau cand plangeti vi s-ar spune “taci!”? Aceasta frustrare este si mai greu de gestionat de catre un copil care inca nu are abilitatile lingvistice de a comunica ce simte, sau care inca nu a invatat sa comunice ce simte, si cu atat mai dureros este cand nu este lasat sa isi manifeste aceste emotii si sentimente.

Raportarea la un copil cu respect nu inseamna sa ii facem pe plac tot timpul ca sa nu ii ranim sentimentele!, inseamna sa avem incredere in copil ca poate face fata raspunsului nostru si propriilor emotii si sentimente provocate de frustrare.Asa cum scriam intr-un articol mai vechi, nu exista sentimente negative sau pozitive, exista doar sentimente, iar fiecare la randul lui este normal in functie de situatie. Gasiti articolul aici.

Primul pas in a trata un copil cu respect este sa invatam sa ne respectam pe noi insine.

Cu respect,
Cristina Enescu, psihoterapeut