Psih. Romulus Vătășescu-Balcan
Ab initio, omul este o fiinta indivizibila. Prin indivizibilitate intelegem faptul ca omul respectiv este compus dintr-un corp fizic, psihic samd diferentiat, corp prin care il definim, percepem si il separam pe el de tot ce il inconjoara si de toti oamenii. Din punct de vedere psihologic, configuratia sa anume, proportiile sale interne, altfel spus, comportamentul, personalitatea, temperamentul, viziunea asupra vietii/filozofia/stilul de viata, toate acestea il indica pe individ ca unic intr-o lume de unicate. A fi unic inseamna, in esenta, a ordona mental, in logica binecunoscuta, realitatea. Daca am privi tot ceea ce ne inconjoara fara a vedea granitele, fara a delimita riguros corpurile, atunci toate perceptiile noastre, toate convingerile, si desigur, lumea noastra interioara, asa cum o stim, s-ar configura cu totul altfel.
Pana intr-un final, postulatul unicitatii porneste de la principiul nr.1 al logicii, acela al identitatii.
„Identitatea se defineste ca principiu si ca raport logic. Ca principiu logic, inseamna faptul ca un lucru este ceea ce este, adica nu devine altceva, adica faptul ca, „in acelasi timp si sub acelasi raport”, nu se schimba. „In acelasi timp” inseamna ca nu putem afirma simultan proprietati contradictorii despre acelasi lucru. De exemplu, un obiect nu poate ocupa, simultan, pozitii diferite in spatiu, sau nu poate avea, simultan, culori diferite etc.
Simultaneitatea este un criteriu necesar, dar nu si suficient al identitatii. Ne putem imagina situatii in care acelasi lucru poate fi perceput diferit daca adoptam simultan, puncte de vedere diferite aplicand acelasi criteriu. Cel de-al doilea este si el necesar, dar nu si suficient, in sensul ca acelasi lucru poate avea, din acelasi punct de vedere, in momente diferite, proprietati diferite, de exemplu pozitia in spatiu sau culoarea (un exemplu in zona „culorii” fiind… cameleonul). De aceea, principiul presupune ambele criterii. Principiul identitatii este cel mai puternic principiu logic. Celelalte principii ale logicii sunt mai slabe si apar ca fiind consecinte ale acestuia: astfel principiul noncontradictiei (un lucru nu poate sa fie si sa nu fie in acelasi timp si sub acelasi raport) si principiul tertului exclus („un lucru sau este sau nu este, a treia posibilitate nu exista”).
Principiul identitatii este considerat drept temelia gandirii in general. O respingere a acestui principiu ar semna o renuntare la orice criteriu. Conceptia despre adevar si fals presupune si ea principiul identitatii. Principiul identitatii ne permite sa intelegem o semnificatie fundamentala a termenului de „identitate”, anume cel de „neschimbat”, „statornic” etc. Aceasta concepere a identitatii a fost piatra de temelie a filosofiei eleate, de exemplu, care nega existenta miscarii, atat ca miscare in spatiu, cat si ca schimbare calitativa. Miscarea, in genere, intra in conflict cu acest mod de a concepe identitatea. Conceptia eleata era, evident contrazisa de realitatea sensibila, iar adeptii lui Heraclit din Efes, au construit o filosofie in care identitatea era absenta. Heraclit considera ca principiul (logic) al tuturor lucrurilor este focul, adica elementul cel mai dinamic cu putinta, el isi schimba nu numai locul (se misca incontinuu), ci si forma. Heraclit spune: „Nu te poti scalda de doua ori in apele aceluiasi rau”, pentru ca atat tu cat si raul va schimbati, deveniti altceva. Renuntarea la identitate a dus, insa, la pozitia lui Cratylos, un elev al lui Heraclit, care afirma, mai consecvent decat acesta, ca „Nu te poti scalda nici macar odata in apa aceluiasi rau”, pentru atat tu cat si raul va schimbati chiar inainte de a intra in el.
Identitatea a ajuns, de aceea, sa fie conceputa ca fiind atributul a ceva diferit de ceea ce vedem, s-a ajuns la separarea aparentei (schimbatoare) sensibile de o esenta (identica cu sine) ascunsa, gandita. Aceasta conceptie este exprimata foarte clar de Platon, care considera ca exista doua lumi, una a Ideilor (a esentelor) si cealalta a lucrurilor (fenomene, „umbre” ale Ideilor): lucrurile exista numai in masura in care „participa” la o Idee: de exemplu, Socrate este om numai in masura in care „participa” la Ideea de om, adica are trasaturile acesteia: este rational, biped etc. In acest fel, identitatea a fost asociata cu esentialul si inobservabilul. Ea a aparut ca fiind mai curand o proprietate logica, rationala, gandita, decat una sensibila, empirica, observabila. Identitatea unui lucru este determinata analizand structura intima a lucrului in cauza, fara a mai avea nevoie de altceva.” Paul Kun
Motivul acestui citat este acela de a sublinia faptul ca a judeca si a genera un principiu nu necesita realmente alt instrument ultraspecializat ori sofisticat in afara mintii omului, practic cel mai perfectionat instrument al lumii. Acest principiu este aparat de milenii de detasare si evolutie a omului intr-o lume asumata fara intelegere a repercusiunilor pe care logica formala o are, transpusa fiind lumii concrete. Principiul identitatii, principiul care genereaza unicitatea, este acelasi care, prin derivatie, plaseaza, intr-un mod superficial si egoist omul in centrul Universului, conform teoriei homocentriste. Tot in baza acestui principiu, omul, eminamente o finta sociala, isi creeaza o lume a lui „fiecare pentru el”, „toti pentru unul” (rareori insotit de reciproca „unul pentru toti”), „pestele cel mare il inghite pe cel mic”, „cel mai puternic invinge” (the winner takes it all) si, desigur, in exprimari mai cizelate, darwinismul social.
Fara doar si poate, principiul identitatii este aparat de logica comuna; pe de alta parte, din punct de vedere riguros stiintific, el nu poate fi totalmente acoperitor, din simplul motiv al infinitatii. Lumea este, intr-un fel sau altul, infinita. Nimeni nu a reusit si probabil ca nici nu va reusi sa aduca dovada clara, stiintifica si complet acoperitoare a acestui principiu, la fel cum nu se poate demonstra nici opusul axiomei. Principiul acesta este perfect pentru sistematizare, rigoare si claritate in gandire si rationament; pe de alta parte, logica spune: este nedemonstrabil. Din punct de vedere teoretic, este util.
Principiul identitatii pare a ajuta omul sa inteleaga infinitatea, caci omul are o viata finita fizic, iar a cunoaste Intregul ii este imposibil, in lipsa infinitatii timpului necesar unei asemenea intreprinderi. Ca atare, el delimiteaza riguros elementele componente ale „tabloului mare”, spre a intelege si a prevedea cu anumita acuratete ceea ce il inconjoara. Asadar, din punct de vedere senzorial, omul poate vedea infinitatile separate ale variilor corpuri fizice. Dar este oare de-ajuns? Aceeasi ratiune spune ca nu. Traim sub dictonul lui „ceea ce nu poate fi perceput prin cele cinci simturi, nu exista”. Dar, ratiunea spune ca, atunci cand privim catre o alta persoana, radiatia luminoasa o alcatuieste si o defineste in felul in care o face, rezultatul fiind ceea ce percepe ochiul privitorului. In mod constant, vazul este simtul central al civilizatiei noastre. Daca privitorul e orb, el compenseaza prin miros, auz samd, deci prin intermediul altor organe de simt, care trimit informatii la creier datorita altor stimuli, de asemenea energetici, care apar la contactul persoanei in studiu cu mediul. Asadar, rational vorbind, stimulii fizico-chimici, aceia pe care nu ii generam, ci doar ii prelucram, afirma ceva ce ratiunea transforma in corpuri separate, in entitati independente una de alta. Pe de alta parte, la fel de rational este a vedea faptul ca stimulii originari se datoreaza perpetuuei vibratii, fiind remodelati de catre corpul/ entitatea perceputa, si astfel modificati, ne parvin. Creierul omului nu poate procesa decat o foarte mica parte a oceanului de stimuli in care traim, secunda de secunda; el proceseaza stimulii imediati, esentiali din punct de vedere al homeostatiziei. Realitatea noastra, ca si oameni, ca si civilizatie, ne-o construim strict pe ceea ce ne intereseaza, practic, traim intr-o lume a interesului imediat, subscris interesului mai adanc (scenariu/stil de viata). In extensie, rezulta o lume din ce in ce mai grabita si mai centrata pe sine, pe rezolvarea propriilor necesitati din ce in ce mai artificiale, in dauna celorlalti. Paradoxal, marele perdant nu este atat saracitul (cca 80% din populatia lumii), nici natura, ci tocmai acela care traieste in baza dictonului „cel mai puternic invinge”, intrucat simpla absenta a sentimentului de comuniune sociala il face sa traiasca un adevarat iad. Finalitatea ulterioara, prin distantarea de natura si abuzul continuu al partenerilor, oameni sau alte specii/regnuri nu constituie preocuparea „puternicului” zilei, cata vreme acesta se preocupa de unica realitate pe care o cultiva: eul propriu, in extenso, propria casta, aceea apta a-l imortaliza / deifica.
Acelasi concept al unicitatii implica din punct de vedere logic si irepetabilitatea, mai exact, unicitatea „se misca” si in spatiu, si in timp. Probabil ca astfel vede lucrurile aproape orice fiinta care judeca. Sigur ca lucrurile pot fi usor diferite, privindu-le dintr-o perspectiva diferita. Aceasta intrucat, prin sexualitate si apoi nastere, omul se inmulteste, iar din perspectiva amintita, acest lucru poate deveni un argument al non-unicitatii.
De ce? Pentru ca, din punct de vedere fizico-chimic, copilul se naste din fat, fatul se dezvolta in si datorita uterului matern, din zigot, iar zigotul ia nastere din cele doua celule sexuale (masculina si feminina) dupa fecundare, urmata de diviziuni succesive. Copilul este, macar de la stadiul de ovul pana la stadiul de nou-nascut, o contradictie a postulatului unicitatii, caci acea multitudine de celule se naste chiar din materialul biologic primit; se nutreste din ceea ce i se ofera, si elimina ceea ce ii prisoseste, la fel ca orice organ, sau poate ca un parazit al femeii respective. Totusi, in acceptiunea generala, zigotul si apoi fatul nu constituie parazitism, cel putin aparent, intrucat parazitul este daunator gazdei, alipindu-se corpului parazitat dupa stadiul mentionat, acela al celulelor sexuale diferite care se unesc, formand zigotul. Pe de alta parte, din punctul de vedere al unor parinti fara voie sau vocatie, copilul poate fi perceput ca un parazit, daunandu-le traiului din puncte de vedere ireconciliabile, iar perceptia aceasta poate continua cel putin pana la punctul in care copilul se separa, in special din punctul de vedere al vietii bazale. Practica dovedeste existenta acestui tipar, cele mai banale exemple fiind acelea care au in prim plan mama, femeie rapitor de frumoasa candva, deformata de progenitura, sau tatal, pus in fata unui concurent spre care migreaza iremediabil afectiunea sotiei.
Iata cum simplele delimitari pe care le utilizam pentru a sistematiza si organiza realitatea pot deveni piedici pentru reevaluarea teoriilor care ne guverneaza existentele. Pentru ca fiinta care se naste este o parte importanta din parintii sai, in special din mama sa, indiferent de sex, pentru simplul motiv ca ea este aceea care il poarta si il aduce in lume, tot ea fiind aceea care il aduce lumii si il apropie, invatandu-l sa interactioneze si sa se integreze intr-o anumita nota, conforma cu definitia ei privitoare la lume/viata/ existenta. Acum, ca el se diferentiaza tot mai mult, ca interactioneaza si invata, discerne si ramane cu optiuni si convingeri ale altor entitati, ca se distanteaza si practic devine o fiinta diferita, este o alta discutie.
Revenind la ideea anterioara: mai pot exista argumente ale non-unicitatii?
Cu siguranta, macar unul, poate mai solid din punct de vedere logic. Cine a evaluat intreaga populatie a speciei omenesti, pentru a certifica acest lucru? Care ar fi criteriul sau criteriile esentiale, in baza carora fiecare om este unic, in mod indubitabil? Odata cu legea lui Lavoissier, care spune: „Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma”, nu intram oare intr-o alta contrazicere a postulatului unicitatii? Ne nastem din apa, substantele anorganice si organice ale acestei planete, iar cand murim, acestea se transforma, reintrand in circuitul acestei lumi, o lume care se re-creeaza încontinuu. Fizic vorbind, corpul nu paraseste planeta, odata ce a fost generat. Mai mult, prin circuitul apei si al componentelor fizico-chimice, putem rationa ca macar o molecula proprie, daca nu toate, apartin sau au apartinut multor altora, indiferent de regn sau specie.
Principiul logic al identitatii este un punct de vedere asumat prin prisma gandirii formate intr-o civilizatie care il considera axial. Este vorba despre logica acceptata sau imbratisata si transformata in convingere de catre majoritate. Principiul identitatii naste in fizica teoria conform careia doua corpuri nu pot exista in acelasi loc, in acelasi timp, precum si ca un corp nu poate fi simultan in doua locuri diferite. Totusi, simturile sunt primele care pot insela, asa cum bine stim. Ratiunea nu exclude cu totul posibilitatea ca un corp sa existe in doua locuri in acelasi timp, dat fiind faptul ca tot ceea ce stim este ca nu stim nimic (de expl., pentru ca universul este infinit, iar noi fiinte finite; cu cat stii mai mult, cu atat intelegi ca nu stii nimic, intrucat totul este dubitabil sau relativ, axul indoielilor fiind sinele, acela intangibil, acela care primeste/judeca/inmagazineaza/acceseaza informatiile primite), dar ca totusi putem sa stim ceva.
De ce nu stim nimic? Pentru ca universul este infinit. Sau pentru ca cea mai la indemana convingere este aceea solipsista, conform careia unica certitudine este a propriei minti, aceea care transcende mintea aparenta, populand lumea.
Sa revenim la ideea relativitatii vesnice: pana la urma, un om cu numai o jumatate de creier nu poate avea toate functiile fizico-psihice, ca un om cu creierul intact. Pe de alta parte, comunitatea stiintifica nu reuseste sa (-si) explice cum se poate ca totusi ceea ce se stie in aceasta speta sa fie contrazis de catre practica. Iar acesta este un singur exemplu din multitudinea de „imposibilitati” cu care ne limitam. Lucrurile sunt dubitabile intotdeauna, caci relativitatea face aceleasi miscari pe care le facem noi, odata cu noi, urmarindu-ne pretutindeni. Astfel, ratiunea devine instrumentul care ii comunica individului ca sunt lucruri pe care trebuie sa le inglobeze si sa le transforme in convingeri, spre a functiona optim in comunitate. Iar comunitatea isi naste liderii, care sunt oamenii cu convingeri (nu arareori aparent) ferme, imuabile, actionand ca vector de propagare al convingerilor nemarturisite de multime sau ale convingerilor proprii. Dar, iata ca, de la unicitate am ajuns la o definire a puterii: a transfera parte din propria energie si din propriile credinte altuia, care sa te ajute sa atingi (macar partial) propriile vise.
Stim ca natura nu minte (cf. Eminescu), asa cum stim ca omul atinge absolutul in materie de perversitate, media fiind locul unde aflam zilnic aceasta realitate teoretic imposibila (cf. Salman Rushdie).
Din multe puncte de vedere, unicitatea, ca si principiu, in dinamica omului, adica in propria cronologie, nu inseamna mai mult decat alegeri proprii, conforme cu devenirea respectivului om. La momentul prezent P0, fiecare dintre noi este suma convingerilor care genereaza alegerile anterioare lui P0; iar la momentul prezent P1, devenim suma convingerilor care genereaza alegerile trecute, inclusiv al celor de pana la momentul P0. Astfel, credinta (personala) devine arhitectul propriei vieti, iar credinta omenirii devine arhitectul lumii in care traim. De aceea, evolutia individului, oricat de discontinua ar fi, privind-o in totalitatea ei, practic este o tranzitie, o devenire insesizabila, la fel ca trecerea secundelor. In schimb, evolutia speciei este diferita, din momentul revolutiei industriale mediul devenirii omului schimbandu-se radical, din ce in ce mai accelerat. Contactul omului cu natura devine, cel putin in cazul zonei citadine, absolut minimal.
Unicitatea, prin toata aceasta evaluare, devine un foarte solid argument al inserarii sociale, al fenomenologiei, al finalismului, dar si al holismului. Din pacate, in general, umanismul nostru se opreste aici: vizavi de specia omeneasca, adica argument al comuniunismului social. Dar nu este specia omeneasca, conform opiniilor darwiniste, acea specie generata de o specie de antropoide, si mergand pe firul evolutiv, ajungem la prima celula generata de faimoasele coacervate? Practic, jocul acesta logic si filozofic unicitate-holism, ca si acela al comuniunismului social se cer privite si ca apartinand unei unicitati si unui comuniunism mult mai larg, acela cu specii, regnuri, lume si Univers. De ce? Intrucat insasi fizica stipuleaza faptul ca nu exista sisteme inchise nicaieri in Univers; daca Terra este rezultat al unei explozii de acum cateva mld de ani, practic, nimic nou nu s-a mai creat, ci tot ce a urmat a fost o transformare succesiva, caci o data principiul generator sfarsit, efectele (cantitatea de materie, mai exact) ramane aceea. Lumea, asa cum o percepem noi, este un loc unde totul este vibratie, miscare, intr-un vid aproape total (99.99% din univers, micro si macro, inseamna vid, restul fiind miscare, vibratie, transfer de informatie/energie).
Totusi, putini simtim, empatizam sau asumam astfel unicitatea, holismul, finalismul sau comuniunismul, iar majoritatea prefera sa se detaseze, intr-o lupta pentru propria neimplicare in intreg, dezvoltand o unicitate si o teleologie departatoare si conflictuala, generand vesnica lupta pentru suprematie; altii il repudiaza, ori il catalogheaza ca fiind nebunesc si asa mai departe. Pana la urma, conceptul crestin „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”, ca si esenta miscarii Flower-Power sunt depasite si repudiate la nivelul speciei, contactul individului cu sinele detasat de ceilalti si lupta pentru sine fiind fundamentale aproape pretutindeni. Iar la nivel statal, lucrurile se petrec similar. Razboiul este un act pe care oamenii precum Freud si Einstein il considera idiot, aberant, irational, suicidar samd. Totusi, in ciuda vesnicelor victorii circumstantiale care aduc paci nesatisfacatoare, adica paci care nasc razboaie si mai sangeroase, in ciuda repetabilitatii motivatiilor uitate, razboaiele nu se opresc.
Bineinteles ca nici un razboi nu a avut vreun sens, in toata istoria omenirii. Nu real, ci numai circumstantial. Razboiul cu sens este acela care conduce la absenta oricarui alt razboi! Nu este vorba despre razboiul atomic, ci e vorba despre acela interior, acela care sa permita explorarea si rezolvarea cat mai multor contradictii structurale interioare, a cat mai multor convingeri sau scheme functionale irationale ori (auto)distructive.
Principiul unicitatii este acela care, prost inteles, ii transforma pe unii oameni in automate de acumulare salbatica in dauna tuturor celorlalte fiinte. Exemple de disfunctionalitati in zona aceasta sunt suficiente, printre care merita spus ca, uneori, aceiasi oameni aparent fara probleme de insertie sociala, (ab)uzeaza de instrumente din ce in ce mai subtile, in scopuri proprii, bazandu-se pe lipsa de educatie a maselor.
In ideea unicitatii care sa imbrace totul precum o uniforma, un exemplu asupra perceptiei distorsionate a realitatii (sau a distorsionarii perceptiei?), devine, pentru multimea spalata la creier, traind emotii imprumutate din televizor/alte medii, in ce priveste realitatea: „ce prosti locuitorii din localitatea X a statului Bhutan, care au refuzat sa se construiasca un pod peste pasunea lor, pentru ca le place sa priveasca pasarile migratoare care se strang acolo”… Este evident ca perceptiile neimplicate, lipsa de empatie si toleranta sunt solul perfect al disolutiei si al dizarmoniei, iar acestea sunt evident generatoare de conflicte.
In concluzie, revenim la a afirma ca ceea ce putem sti este ca nu stim mare lucru; stim sa automatizam anumite procese, care ne conduc la scopuri clare sau ascunse, cu pretul ca, in general, ne devin soarta, procesele acestea insumate fiind mijloacele catre propriul finalism.
Sigur ca, rational vorbind, e posibil sa nu existe decat o minte transcendenta („Eu este Dumnezeu”, spunea Eminescu), care populeaza o realitate virtuala, din jurul unui corp la fel de virtual. Lucruri simple, precum a uita extrem de multe evenimente, incepand cu nasterea-copilaria mica, sau a ne canaliza pe functii foarte precise, sau a nu procesa decat franturi din tot ce se intampla in jurul nostru (fie aparent, fie real), aceste lucruri, intre nenumarate altele, ne pot oferi sau ne pot conduce spre infinite solutii, evident, circumstantiale.
Secretul, daca poate fi numit astfel, este a privi totul printr-o dubla prisma filozofica: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face; totul este relativ, si tot ce este relativ are o durata. De ce e nevoie de o prisma dubla? Pentru ca a cunoaste fara a controla cunostintele in sensul binelui tuturor este „bine” circumstantial, deci „rau”, intrucat deseori conduce la stiinta fara constiinta / minte fara inima. Am convingerea ca este mai bine sa functionam si sa ne gasim semnificatia cautand solutia transcendentala, aceea care sa ofere oamenilor – un ansamblu exceptional, ca o continua oglinda a unitatii (pr)in diversitate – victorii complete, adica victorii ale tuturor, victorii ale individului unic si ale intregului unic. Caci privind mai atent in jur, putem sa ne adunam curajul de a recunoaste si faptul ca natura nu s-a autodepreciat, si curajul de a intelege ca inaintasii nostri nu au privit mai departe de propriul relativism inainte de a porni aventura industriala, generatoare de confort exterior in dauna tuturor „locatarilor” planetei, dincolo de ceea ce numim specie sau regn.
ÚNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [Acc. și: uníc] – Din lat. unicus, fr. unique.
ÚNI//C ~că (~ci, ~ce) 1) Care este numai unul; singur de felul său. ~cul exemplar. 2) Care se impune prin calități neobișnuite; caracterizat prin originalitate deosebită; excepțional. Soartă ~că. 3) Care este același pentru mai multe situații. Principiu ~. Soluție ~că. 4) Care formează o unitate indisolubilă. Mișcare ~că. Front ~. /<lat. unicus, fr. Unique
Unic ≠ general, multiplu
Unicitate ≠ diversitate
INDIVÍD, -Ă, indivizi, -de, s.m. și f. 1. Persoană privită ca unitate distinctă față de alte persoane; ins. ♦ (Peior.) Om necunoscut, suspect sau vrednic de dispreț. 2. Ființă de origine animală sau vegetală privită ca unitate distinctă a speței din care face parte; exemplar dintr-o categorie de ființe. – Din fr. individu, lat. individuum.